Despre străzile, localurile și fetele din zona San Ambrogio – Florența

Se află în Centro Storico, la 15 minute de mers pe jos de la Piazza Signoria și la 10 minute de Santa Croce. Nu este o zonă chiar rea, din moment ce însuși Lorenzo Ghiberti (1378-1455), marele sculptor și arhitect, autorul porților Baptisteriului (…”demne să fie ale Paradisului” – cum spunea Michelangelo), a avut aici casa, care încă se păstrează, dupa 6 secole.
Cu mai mulți ani în urmă am și locuit o perioadă acolo, de aceea mă simt “de-al locului”, și niciodată când am revenit, nu mi-am dorit să stau în altă parte. Este, dealtfel, un sentiment aparte să nu te mai simți un simplu turist care privește curios peisajul urban ce se desfășoară în fața lui, ci un intim ce-și regăsește de fiecare dată locurile și oamenii de care e legat afectiv. Departe de forfota turistică poți să simți viața reală, liniștită, tradițională, a locuitorilor Florenței. Încă. Din păcate, atmosfera locului se degradează încet, mai ales seara, din cauza găștilor de tineri străini, care colindă barurile de noapte de pe aici, făcând gălăgie și mizerie pe străzi. Liniștea nopții e tulburată de acești invadatori bahici. Mai ales că, la barurile de noapte italienești, distracția nu este înăuntru, ci afară, unde găsești zeci de petrecăreți stând în picioare cu pahare în mâini.
Cartierul San Ambrogio este denumit după vechea biserică de acolo. Cât de veche? Este dinainte de anul 998, când e menționată prima dată. Turiștii care vizitează Florența nu apucă să mai vadă și acest loc, din cauza bogăției artistice extraordinare a orașului, cu atâtea muzee și biserici celebre. Dar ajunge să enumăr câțiva dintre pictorii care au decorat-o, începând din trecento, ca să realizați cât de semnificativă este pentru arta italiană: Masaccio, Filippo Lippi, Botticelli și încă destui alții.
Piața cartierului, Mercato San Ambrogio, are o hală tipică de secol 19, care este înconjurată la exterior de multe tarabe cu de toate. Găsești orice fel de fructe și legume, inclusiv unele de care la noi se știe mai puțin, cum ar fi anghinare, flori de bostan, varză neagră sau “agretti” – un fel de iarbă acrișoară care se fierbe puțin și e bună ca garnitură la carne sau la pește. De asemenea, în hală găsești o mare varietate de brânzeturi și mezeluri, domeniu în care italienii sunt cei mai buni, inclusiv sortimente deosebite, provenind de la mici ferme toscane. Firește, pește sau fructe de mare și mai ales carne: pe lângă ce știm și noi, se mănâncă des iepure, fazan, porumbel sau carne de cal, conform obiceiurilor culinare locale. Mai există în piață nelipsitele tarabe cu haine la prețuri foarte mici, cu o forfotă permanentă datorată clientelor pasionate, care scotocesc dupa chilipiruri.
Pe o zonă mare în jurul pieței și mai ales pe drumul ce leagă Piazza Beccaria de Piazza San Pier Maggiore se află o multitudine de magazine mici de toate categoriile: cu haine sau pantofi, mercerii (pe la noi au cam dispărut), cu acele lucruri mărunte bune să-ți decorezi casa – perdele, pernuțe, cuiere din fier forjat, mobilier mic, etc. (nu au la Ikea ceva așa frumos), apoi Casalinga (adică “Gospodina” – tehnico-menaj), prăvălii cu farfurii, tacâmuri și pahare, de reparații încălțăminte, de ceasuri, librărie. Mai sunt și câteva magazine de antichități, cu mobilă veche și alte obiecte mai mici, vechi de un secol sau două, chiar lângă Loggia del Pesce (colonada ridicată de Vasari în 1569 la comanda ducelui Cosimo I-ul de Toscana). Duminicile se organizează aici un târg de vechituri, unde se expun obiecte de epocă extrem de interesante.
Din păcate au dispărut în ultimii ani brutăriile și mai ales băcăniile tradiționale, locuri unde, în pofida spațiului mic, găseai orice produs pe care-l căutai. Acolo erai excelent tratat și servit de către cei care erau și întreprinzători și lucrători în cadrul micii lor afaceri. Puteai să și mănânci, deoarece făceau “panini” – tu îți puteai alege singur pâinea împreună cu orice doreai să conțină acel sandviș. Din păcate, un supermarket le-a omorât pe toate, venind o perioadă cu prețuri bune și varietate mare de produse. Acum supermarketul nu mai are nici prețuri bune, nici nu mai e bine aprovizionat, dar a obținut ce dorea: a dispărut orice concurență pe o rază de un kilometru în jur.
În continuarea zonei San Ambrogio începe cartierul rezidențial Campo di Marte, ce cuprinde inclusiv o gară și un stadion de fotbal. Dar și tot mai faimoasa stradă Via Gioberti, care pornește din Piazza Beccaria și este dedicată magazinelor de modă și restaurantelor. Este un loc căutat în special la sfârșit de săptămână. Atunci, zona se aglomerează de cei care vin pentru “passegiata”: perechile de italieni se îmbracă frumos și ies la plimbare. Fac și cumpărături în micile magazine cu haine, încălțăminte și parfumuri, unde se pot găsi lucruri deosebite la prețuri mici, mai ales când sunt reduceri.
Tot aici se află mai multe restaurante foarte bune, unde clienții sunt cu precădere localnici, nu turiști străini. Iar asta este o garanție a calității, deoarece italienii sunt foarte pretențioși la mâncare. Trebuie spus că în Florența, localurile din inima orașului, mai ales restaurantele cu autoservire, nu sunt nici cele mai grozave, nici cele mai ieftine. Rolul lor este să lase o anume “senzație de Italia” turiștilor. Unele de pe la Veneția sau Roma sunt capcane turistice, nu e cazul aici, dar nici nu prea poți spune că ai mâncat grozav. Firește că poți primi niște bruschete, pizza sau chiar unele paste, dar nu prea au legătura cu bucătăria autentică toscană, dacă asta cauți.
Dar, ca peste tot, cu cât te îndepărtezi de centru, ai șansa să găsești localuri mai bune și mai ieftine. Iar despre preferatele mele, frecventate pe parcursul a mai multor ani, vă voi povesti mai jos.

Trattoria Il Vecchio e il Mare

Adică “Bătrânul și marea”, titlu inspirat din Hemingway, e un local de pe Via Gioberti 61, într-un spațiu modern aflat în curtea interioară a unei mici galerii comerciale. Este unul dintre puținele restaurante de acolo specializate în pește. De ce puține? Florența nu e chiar pe malul mării, felurile tradiționale de aici sunt în general altele. Firește că găsești pește la orice local, dar localnucii îl mănâncă mai mult vinerea, când e zi de post.
La masă am fost serviți vreo trei ani la rând de o fată drăguță, o blondă mică de statură. Îmi închipuiam că e italiancă, mai au și ei blonde.
Îmi aduc aminte că, la un moment dat, a apărut la masa noastră cu o tavă mare plină cu pește proaspăt. Venise să-mi prezinte “marfa”. Asta fiindcă o întrebasem ce pește au în ziua aceea. Iar ea mi-a zis să aștept puțin, apoi a apărut cu 12 pești. Eram mirat că o persoană așa fragilă poate să care o asemenea greutate. Bineînțeles că nu m-a lăsat s-o ajut.
– Poți să alegi de aici ce îți place, îmi spune, apoi discutăm cum îl pregătim.
Era greu de ales, toți arătau excelent.
– Știi ce, mai bine alege tu pentru noi, i-am zis, te pricepi mai bine.
Mi-a arătat un pește ceva mai mare și m-a întrebat:
– Ăsta e bun? Se numește baccala (cod). Bucătarul poate să vă facă trei feluri din el.
– Trei feluri?
– Da, din părți diferite îți face lucruri diferite: o parte din carne o va folosi pentru o pastă de pește întinsă pe pâine prăjită ca antipasto (aperitiv), capul îl va folosi pentru paste, iar partea cea mai mare la cuptor.
Nu m-a dezamăgit. A fost ceva deosebit și am apreciat mult economia și talentul bucătarului.
Fata blondă își făcea întotdeauna treaba bine, dar nu vorbea mai mult decât era necesar. Nu ne-a întrebat niciodată de unde suntem, nu ne zicea nimic nici despre ea, nu se întindea la vorbă. Nici măcar nu zâmbea. Mă gândeam că nu-i sunt simpatic, lucru care era un pic deranjant, deoarece ajungeam destul de des acolo. Până într-o zi când mi-am dat seama că greșesc.
Dacă mergi la Trattoria Il Vecchio e il Mare în cursul săptămânii ai parte un loc foarte liniștit, poate mai sunt o masă sau două ocupate. Se umple la sfârșit de săptămână sau în unele zile speciale.
Cum ar fi 14 februarie – San Valentino. În ziua aceea a trebuit să facem rezervare, iar când am ajuns am văzut nu numai că era plin localul, dar se instalaseră mese în plus și se adusese personal suplimentar. De-a lungul întregii seri i-am admirat din nou pe chelnerii din Italia cât de eficient se mișcă și cum ești tratat impecabil, indiferent cât de aglomerat ar fi. Nimeni nu era uitat sau servit cu întârziere.
Urma să ne servească un băiat pe care nu-l știam, era nou. Când se pregătea să ne ia comanda, vine chelnerița noastră blondă, cu care ne obișnuiserăm atât de mult și îi spune colegului sau:
– Lasă-mi, te rog, mie masa asta, îi știu, sunt ai mei!
Băiatul, înainte să se retragă și să ne lase “italiencei” blonde, a mai întrebat doar:
– Sunt ruși de-ai tai?
– Nu, a răspuns ea. Sunt pur și simplu ai mei.

Trattoria Cesarino

Se află nu departe de Piazza Beccaria, pe Via Giovan Battista Niccolini 16, la demisolul unei clădiri de secol 19. În sezonul cald are și câteva mese afară. Meniul, bazat pe specialități locale, e foarte bun și la un preț rezonabil. În plus, vinul casei la carafă este de cea mai bună calitate, cum e dealtfel în cele mai multe localuri italienești.
În primul an în care am intrat acolo, la masă ne-a servit o fată înaltă, blondă, tunsă scurt, cu aspect de nemțoaică. Am mai schimbat câte o vorbă cu ea și la un moment dat am îndrăznit să o întreb de unde e. M-aș fi așteptat să-mi zică orice, inclusiv că de fapt e italiancă, dar nu mă așteptam la un asemenea răspuns:
– Sunt braziliancă, m-am mutat acum trei ani în Italia.
Anul următor, când am revenit, brazilianca își luase concediu de maternitate, era înlocuită de altă chelneriță. Aceasta, mai mică de statură, frumușică, cu ochi și par negru, era tipul clasic mediteraneean. Foarte atentă cu noi, extrem de drăguță.
– Din ce zona a Italiei ești ? o întreb.
– Eu italiancă? Sunt din același neam cu Cher și Charles Aznavour. Armeancă.
Iar nu nimerisem.

Trattoria di Sordo

Trattoria surdului. Este tot un local tradițional, se află pe Via Gioberti 172, la câțiva metri de Piazza Beccaria, la parterul unei clădiri vechi, cu o ambianță de veche trattorie toscană veritabilă, deloc ostentativă. Chelnerii sunt chiar italieni, oameni între două vârste, foarte serioși în meseria lor, proveniți după aspect din zone rurale.
Unul dintre ei a făcut o greșeală într-o zi. A ieșit cu tava din bucătărie, îndreptându-se către o masa. Imediat, în urma lui a apărut bucătarul. Furios, arunca scântei din priviri. L-a chemat înapoi pe chelner și l-a certat:
– Unde pleci cu peștele fără să iei și lămâia?
Ospătarul a făcut o față spășită și s-a conformat. Între timp, capocuoco (Le chef, cum ar veni) continua să scaneze toată sala cu mâinile în șolduri, într-o atitudine de condotier în fața câmpului de luptă. Era evident nemulțumit de faptul că mâncarea lui nu e servită corespunzător.
Era prima oară când vedeam un bucătar ieșind din bucătărie și în cazul ăsta nu orice bucătar, ci unul excelent, care ne uimea întotdeauna cu ce gătea. Îl priveam cu admirație, dar și intimidați: trecut puțin de 30 de ani, atletic, puternic, cu plete lungi, negre și cu barbă, arătând ca o combinație de rocker și artist.
Se afla la mică distanță de noi. Am simțit că e timpul să se îmbuneze și să se întoarcă la treabă liniștit.
– Domnule, i-am spus, doresc să vă spun ceva.
S-a întors spre mine.
– Vreau să vă felicit, am continuat, nu am mâncat ceva mai bun decât ce am eu aici.
Fața i s-a destins într-un zâmbet larg. Îl atinsesem unde trebuie: arta lui era cu adevărat apreciată.
Mi-a mulțumit și el, și s-a întors la bucătărie. Și nu exageram: era chiar cel mai grozav “spezzatino” (tocăniță) din lume.

<script>
(function(i,s,o,g,r,a,m){i[‘GoogleAnalyticsObject’]=r;i[r]=i[r]||function(){
(i[r].q=i[r].q||[]).push(arguments)},i[r].l=1*new Date();a=s.createElement(o),
m=s.getElementsByTagName(o)[0];a.async=1;a.src=g;m.parentNode.insertBefore(a,m)
})(window,document,’script’,’https://www.google-analytics.com/analytics.js’,’ga’);

ga(‘create’, ‘UA-72205589-1’, ‘auto’);
ga(‘send’, ‘pageview’);

</script>