Stăteam cuminte cu mașina la semafor. Eram în Viena prin anii ‘99, era iarnă, era seară, iar eu mă rătăcisem cu mașina, căutând disperat hotelul unde îmi făcusem rezervare.
Din păcate, nu prea m-am uitat la indicatoare, eram ocupat să mă cert cu Lidia, prietena mea de atunci, care stătea cu harta orașului pe genunchi și nu reușea să mă lămurească pe unde s-o iau.
S-a pus verde și am făcut stânga, pe un bulevard, realizând imediat că o mare de mașini, plus un tramvai, veneau cu viteză spre mine. “Am luat-o pe sens interzis!” am strigat. Apoi, într-o disperare care te face câteva secunde genial, am reușit să mă bag pe undeva pe partea stângă, unde era o bandă liberă, pe urmă să cotesc pe o stradă perpendiculară unde, în sfârșit, circulam regulamentar.
– Am scăpat! am zis ușurat, când deodată aud de undeva din spate o sirena de politie.
O duba bleumarină cu girofar apăruse de nicăieri și îmi făcea semn din faruri să opresc. “N-am scapat“, mi-am zis.
Cobor, ei deja mă așteptau. Erau doi polițiști în uniformă. Încercam să-i evaluez, sperând să-mi dau seama dacă sunt “oameni de treabă“ sau am de-a face cu niște caralii inflexibili. Speram să scap ușor și să mă lase în pace. Mi-am luat o atitudine naivă, defensivă, chiar fericită că am dat de niște salvatori.
– Bitte schon, ich bin turist. Where is Hotel Tabor, Taborstrasse? îi întreb.
– Papiere! îmi răspunde unul autoritar.
– Ja, ja, îi spun.
Merg la mașină, deschid portiera și îi zic Lidiei:
– Fă-te că-mi cauți actele, dar nu le găsi, doar prefă-te că le cauți! Între timp, “mă lupt” eu cu ei.
Ma întorc la polițisti:
– I am tourist, Vienna is the best town. We are lost, we looking Taborstrasse!
Mă uit la ei și-mi par plictisiți de gargara mea, dar parcă zâmbesc puțin, deci nu sunt inamicali. Dar o țin pe-a lor:
– Bitte, geben Sie mir Ihre Papiere! Fein!
– Ein moment! le zic, apoi mă întorc la mașină și-i spun din nou fetei:
– Fă-te în continuare că nu le găsești!
Mă întorc la polițiști și iar o dau în stilul meu:
– We love Vienna, beautiful town: Mozart, Strauss, Kunsthistorisches Museum. We are lost. Where is Taborstrasse?
Unul începuse să vorbească prin stație, uitându-se la numărul mașinii, în timp ce celălalt îmi ceru din nou, mai ferm de data asta, să-i dau “papier”.
Am simțit că nu e de bine și ca era timpul să fac o concesie. Am deschis iar portiera mașinii:
– Acum dă-mi actele! îi zic Lidiei.
L-am dat polițiștilor actele. Le-au studiat, apoi m-au făcut să înțeleg, numărând pe degete, că am de plătit mulți bani. Era echivalentul a vreo sută de dolari. În comparație, o amendă în România de atunci era o glumă. Eu, din nou:
– Bitte schon, no money! Ich bin turist! Vienna…
Trăgeam de timp, sperând că nu mă amendează. Îmi păreau amuzați, dar unul și-a încrucișat mâinile în față, știți voi ce înseamnă, și mi-a explicat mai concis:
– Kein Geld, no money – ZUHAUS! și-mi arată o clădire mare, întunecată, cu gratii la ferestre, de unde probabil veniseră ei. Ăsta a fost cuvântul magic. Se mai folosește uneori și pe la noi, înseamnă, bineînțeles, închisoare. Dar încă ezitam.
A mai zis-o o dată, zâmbitor, arătând spre mine, “încătușându-și” mâinile și arătându-mi clădirea respectivă:
– No money – Zuhaus!
Am scos banii, ei mi-au completat amenda. Au fost totuși miloși: mi-au luat doar jumătate din suma cu care mă amenințaseră. I-am întrebat din nou, la final, cum găsesc Taborstrasse, iar ei mi-au explicat în germană.
Am luat-o pe direcția de care vorbeau, apoi am reușit să mă rătăcesc din nou.
Era foarte frig afară, străzile erau pustii, nu vedeam niciun om pe care să-l întreb ceva. Dau totuși de unul și opresc în dreptul lui.
– Geradeaus, danach rechts nach links, dann nach links! mă lămurește el.
Nu pricep nimic. În clasele mici studiasem germana, dar nu s-a prins de mine. Acum îmi venise nota de plată.
Mi-a venit apoi ideea să merg la gară, mai ales că erau multe indicatoare cu direcția aia. Nu era nici departe de strada pe care o căutam și precis aveam pe cine să întreb. Făcusem ceva asemănător la Roma și fusese un succes.
Ajung acolo, opresc lângă niște taximetriști care fumau, iar ei, foarte amabili:
– Rechts, die zweite links, dann geradeaus, rechts abbiegen, dann links!
Le-am mulțumit prefăcându-mă că înțeleg. Am plecat neștiind cine era vinovatul: eu, pentru că nu fusesem atent la lecțiile doamnei profesoare Dietrich sau toți acești austrieci care nu vorbeau engleza?
Am mai tot rătăcit prin oraș până când mi-am dat seama că nu am nicio șansă să mă descurc. Trecuseră două ore de când mă învârteam prin Viena fără să găsesc strada pe care o căutam. Două ore în care fusesem urmărit de poliție și amendat, două ore în care puținii oameni pe care i-am întâlnit știau doar germana. Două ore de orgoliu masculin, având ambiția să demonstrez că sunt descurcăreț, că nu am cum să nu găsesc singur ceea ce caut. A trebuit să mă predau și să ascult sfatul Lidiei. Trebuia să opresc mașina pe dreapta, să aștept un taxi pe care să-l urmez, apoi, fireste, să-i plătesc cursa.
Așa am și făcut. Am oprit mașina. M-am dat jos. Am așteptat. Nu trecea nimic. Iar am așteptat. A trecut un taxi, dar avea client. Și iar am așteptat. Stăteam de vreo zece minute când, deodată, observ un bătrânel care oprise lângă mașină și îmi studia numărul de înmatriculare. Mă uitam apatic la el și-mi ziceam că nu are rost să-l întreb ceva, precis mă lămurește tot în germană și nu înțeleg nimic. Bătrânelul s-a uitat la număr, apoi s-a îndreptat spre mine, întrebându-mă:
– Sunteți din București?
Mă uitam uluit la el. Vorbea româna.
– Da, din București, i-am răspuns.
– Acum ați ajuns?
– Da, îi zic, dar ne-am rătăcit, nu găsim hotelul Tabor, pe Taborstrasse.
El zâmbește și îmi zice:
– Ba da, ați ajuns, Taborstrasse e strada următoare, paralelă cu asta. Mai aveți trei sute de metri până la hotelul vostru.
Continua să se uite zâmbitor la mine. Eu eram fericit, îmi venea să-l strâng în brațe de bucurie. Ce grozav, mă gândeam, să dau în Viena de un român (sa nu uităm ca eram în anul 1999). Și-l întreb, simțind că era doritor de un pic de conversație:
– Locuiți în Viena sau sunteți tot turist?
Aici a zâmbit și mai larg:
– Aici m-am născut și am trăit toata viața. Sunt austriac.
– Vorbiți perfect românește…
– Bineînțeles. Mi-am petrecut 25 de ani vacanța în România. În fiecare vară am fost la mare, la Olimp sau Mamaia. Am fost și în excursii, am văzut Bucureștiul, mănăstirile din Moldova, am fost și în Transilvania. Îmi place România. Peisaje frumoase, fete frumoase. Îmi plac sarmalele, mămăliga, am mâncat mititei. Nu mi-a venit să cred că v-am găsit, mi-ați făcut o mare bucurie amintindu-mi de România și să mai vorbesc românește.
El continua să vorbească și să-mi laude vacanțele frumoase petrecute pe la noi. Iar eu îl ascultam năucit și mă gândeam: Noi i-am făcut lui o bucurie?
Recent Comments