Unde e Veneția?

Drumul nu mai ducea nicăieri. Intrasem cu mașina într-o parcare supraetajată, numita Tronchetto, ieșisem din ea, acum oprisem mașina lângă o mică benzinărie și mă pregăteam să cer informații. Puțin mai încolo era apa Adriaticii. Era în anul 1998, încercam să ajung la Veneția, dar habar nu aveam cum se face asta.

Era prima mea vizită acolo, dealtfel prima oară când ieșisem din țară cu mașina. Nici pe autostrada italienească nu știusem cum se plătește, am avut de aceea tot felul de încurcături. A trebuit să învăț totul din mers, la propriu.

Nici n-am apucat să intru în benzinărie, că iese de acolo un tip cu alură de golănaș, având pe cap o beretă de marinar.

– Domnule, îmi zice el într-o engleză stâlcită, pot să te ajut cu ceva?

Eu, bucuros că dau de un om așa amabil, îi povestesc că vreau să ajung la Veneția, știu că sunt foarte aproape, dar nu știu cum să procedez mai departe.

– Ai găsit omul potrivit, îmi zice el. Hai cu mine.

Mă duce vreo douăzeci de metri mai încolo, chiar pe malul apei. Acolo era un individ ponosit și cu o mutră umilă, într-o rablă de barcă cu motor. “Prietenul” cu șepcuță de marinar se apropie de barcagiu, tratraza cu el, apoi revine la mine:

– Dacă ne dai 100 de dolari, te duce până în față la San Marco.

M-am uitat la el, m-am uitat și la bărcuța firavă, apoi i-am zis:

– Mă duc să-mi las mașina, apoi mă întorc.

Mi-era clar că nu sunt pe drumul cel bun. Am dus mașina înapoi în parcare, mi-am luat bagajele și am ieșit pe partea cealaltă. Surpriză! O mulțime de turiști, autocare și niște chioșcuri cu suveniruri. Aleluia! mi-am zis. Găsesc și un punct de informare turistică.

Cei de acolo mă ajută, îmi găsesc un hotel, îmi arată și cum să ajung în Veneția cu vaporetto, și firește că mă taxează pentru serviciul prestat.

La ieșire, îl văd pe “marinar” privindu-mă mânios. A dat din cap amenințător, apoi a plecat. A fost primul venețian pe care l-am cunoscut.

Cum se face turism la Veneția

Următorii venețieni au fost cei de la casele de schimb valutar, care m-au țepuit de fiecare dată. Invariabil, aceeași poveste: eu întrebam cât iau “în mână” pentru o sută de dolari, fata îmi zicea o sumă, eu îi dădeam banii și primeam mai puțin decât îmi zisese. Eu o întrebam de ce primesc mai puțin, ea îmi zicea că au comision (consistent), eu întrebam unde e afișat, iar ea mă ruga să plec, deoarece ceilalți clienți așteaptă după mine.

Hotelul? Era atât de frumos, încât de fiecare dată când m-am întors după aceea, m-am cazat tot acolo. Se află chiar pe Canal Grande, lângă Ponte Rialto. Stil venețian cu tapet și gravuri de epocă, mobilă albă stil, grinzi pe tavan și candelabre de Murano. Atunci nu am avut nicio problemă, exceptând faptul că fusese groaznic de scump. Dar am avut anii următori. Fiecare camera de acolo e altfel ca mărime și aspect, iar riscul este (am pățit-o!) să plătești o camera de lux din categoria Junior Suite și să primești una mai ieftină, de tipul simplă-dublă. La un moment dat, la niște discuții în contradictoriu pe tema asta la recepție, eu explicându-le că anul trecut luasem o cameră mai ieftină, iar acum când vreau una mai luxoasă, o primesc pe aceeași, managerul mi-a zâmbit disprețuitor:

– Noi suntem liberi să decidem cum dorim care dintre camere e Junior și care e dublă.

Tipic.

Nu am fost niciodată cu gondola și nici nu regret. Nu mă prea înnebunește ideea să mă plimb pe apă și-mi pare și cam mult să dai 100 de euro pentru o plimbare de 15 minute. Dar, apropo de gondole, am prins la un moment dat greva gondolierilor, erau supărați pe primărie. Canalele erau pustii și triste, fără forfota lor. Să nu-i mai admiri cum încearcă să ia curbele fără să-și loveasca bărcile de colțurile clădirilor, cu turiștii japonezi zâmbindu-ne tuturor… Parcă nu mai era Veneția. Am fost încântat când și-au reluat treaba.

Prima oară la restaurant am avut o experiență de neuitat, dar nu neapărat în sensul bun. Ne plimbam eu cu ea inocenți pe o străduță, când ne agață un tip plin de viață, care stătea în fața localului și invita trecătorii înăuntru. Bineînțeles că știa toate limbile pământului, doar era prietenul turiștilor. Nu, română nu știa, dar a dat-o un pic pe rusă, s-o fi gândit că e tot pe acolo. Cum să refuzi un om așa simpatic, mai ales când ți-e foame? Am intrat.

Înăuntru era foarte frumos: decor clasic de palazzo veneziano. Iar chelnerii foarte simpatici: al nostru m-a întrebat, după ce i-am cerut un anume pește, dacă nu vreau un altul, mult mai bun. Firește că vreau, doar e mult mai bun.

Am mâncat, am băut vin, am cerut nota. În timp ce o așteptam, văd un alt client, un american mai în vârstă, care se întreba în gura mare cum e posibil ca prețurile din meniu să nu fie cele reale. Lui îi venise nota.

Am așteptat-o cu emoție pe a mea și nu am fost dezamăgit. Peștele “mult mai bun” costa ca și cum ar fi făcut parte dintr-o specie rară, pe cale de dispariție, în plus mai aveam de plătit coperto, taxa pe servicii și TVA-ul. Nu vreți să știți cât am plătit, și chiar dacă vreți să știți, tot nu vă zic. De jenă.

Astfel de restaurante sunt destule pe acolo, am mai trecut prin ceva asemănător. De cele mai multe ori îți umflă pur și simplu nota, dar dacă te prinzi și ești suficient de hotărât cu ei, parcă încep să-și dea seama că a fost o eroare de calcul: “ Ne cerem scuze, nu am fost atenți“. Mai ai șanse să plătești în plus tot ce nu are preț fix, ci preț la gramaj: peștii și fructele de mare mai mari, deoarece nu știi cât cântăresc.

Dar odată ce știi cum să procedezi, poți să te descurci până la urmă. Astfel, dacă vrei să intri într-un local, le vei evita întotdeauna pe cele care-l au afară pe băiatul simpatic care te invită călduros înauntru. Apoi, verifici dacă mai sunt clienți înăuntru: poți să vezi ce se întâmplă prin geam, deoarece sunt și localuri goale – dacă ceilalți le evită, fă-o și tu. Ai pe urmă un meniu afișat, trebuie să verifici dacă prețurile sunt cele reale. Dacă la final, cu litere mici, scrie că toate taxele sunt incluse, e corect. Dacă nu există coperto, e și mai bine. Coperto este o sumă între doi și cinci euro de persoană, și se referă la faptul că te-ai așezat la masă. TVA-ul (IVA în italiană) nu e întotdeauna inclus, la fel taxa pe servicii – se referă la serviciile chelnerului. Încă ceva: în Italia ospătarii sunt plătiți onorabil și nu trăiesc din bacșiș, acesta ar putea fi de doi până la maximum cinci euro (dar la o nota ce sare de 200).

Despre venețienii de ieri și de azi

Poate v-am lămurit cumva ce-i definește pe cei mai mulți venețieni din industria turismului. Nu e cazul să generalizez, am întâlnit și excepții. Dar ajunge să știm că acești oameni au o frumoasă tradiție în a-și însuși bunurile altora.

Astfel, cei patru minunați cai de bronz așezați deasupra intrării principale a Bazilicii San Marco (sunt copii-cei originali sunt înăuntru) au fost furați în anul 1204 de la Constantinopole, în timpul cruciadei a IV-a. S-au făcut că pleacă în Cruciadă spre Ierusalim, au făcut un popas în capitala Bizanțului și au jefuit-o fără milă. Nu au mai ajuns în Orașul Sfânt.

Dar asta nu e nimic. Aveau deja niște antecedente.

În anul 828, doi neguțători venețieni plătiți de catre Doge, reușiseră să fure și să aducă la Veneția moaștele Sfântului Marcu. Pentru asta au înlocuit trupul său, care era înmormântat în Alexandria (Egipt), oraș controlat atunci de Califatul Abbasid, cu un altul, apoi au reușit să păcălească autoritățile musulmane ale portului punând deasupra moaștelor, aflate într-un coș mare, legume, și mai ales multă carne de porc. Musulmanii, care cum bine știm, au oroare de carnea de porc, nu au mai controlat încărcătura și i-au lăsat să plece. Venețienii au fost atât de mândri de această poveste, încât este ilustrată pe fațada bazilicii, într-una dintre cele cinci bolți decorate cu mozaic. Dealtfel bazilica a fost construită la puțină vreme după această ispravă, pentru a adăposti rămășițele celui ce va deveni Sfântul protector al orașului.

În zilele noastre, venețienii nu se mai luptă cu bizantinii sau cu musulmanii, ci cu turiștii, după cum am văzut și mai ales cu fiscul.

Pentru asta, au grijă să nu apară în evidențele contabile încasările, lucru posibil mai ales când nu se plătește cu cardul. Ca turist, poți primi reduceri la unele hoteluri sau magazine mai mici dacă plătești cash.

La un moment dat, eram acolo pe la sfârșitul lui februarie și, intrând într-o tutungerie, un titlu imens pe prima pagina a unui ziar mi-a atras atenția: “La Carnavalul de la Veneția – hoteluri și restaurante arhipline – au fost însă raportate zero încasări”. Ăștia oameni hotărâți să nu dea nimic din mână: nu încasări mici, zero!