Nu e ușor fără navigație la bord, atunci când ești cu mașina într-o zonă necunoscută. Să te rătăcești pe undeva prin Europa, mai ales într-un oraș, căutând disperat hotelul sau vreun alt loc… Câți nervi și câtă pierdere de timp!
Când mi-am luat un automobil care avea un asemenea sistem de navigație inclus, m-am bucurat tare mult. Dar nici nu-mi imaginam prin câte vom trece împreună până vom ajunge la destinație… Credeam că lucrurile vor fi simple de acum, dar n-a fost chiar așa.
Conectat la sateliți, dispus să-mi spună dacă sunt probleme de trafic undeva în drumul meu, cu un display mare pe bord, de abia așteptam să-l pun la treaba. Avea un DVD cu hărți (doar pentru vestul Europei) și trebuia să renunț la muzică atunci când îl foloseam, pentru că intra în același locaș cu CD-ul, dar era bine și așa. O voce plăcută de femeie îmi spunea cum să mă încadrez și pe unde s-o iau. La drum!
Ceva însă nu știam atunci: că mai dificil decât orice este să ai navigație, dar aceasta să nu fie la zi cu toate modificările de care au mai avut parte șoselele între timp. Atunci apare adevărata provocare. Dar pe parcurs, până să mă conving de asta, am trecut prin câteva întâmplări.
Fiindcă are nevoie de un nume, o să-i zicem “Navi”.
Noapte de iarna, în tunelul Mont Blanc.
Mergeam spre Chamonix.
Cu o lungime de aproape 12 kilometri, trebuia să-l traversăm cu o viteză constantă de 70 km/h și o distanță față de mașina din față de minim 150 de metri. Așa că rulam încet.
Eram cu Bogdan, prietenul meu, pe porțiunea aia, el conducea mașina. Iar eu în timpul ăsta, stăteam în dreapta supărat pe el, deoarece în loc să urmeze indicațiile lui Navi, se orienta după semne. Îmi părea incapabil să se adapteze la tehnologiile moderne. Așa că l-am bătut la cap pe toată lungimea tunelului:
– Lasă semnele, că te încurcă, ia-te dupa navigație. Pierzi timpul să tot încetinești și să vezi ce scrie pe indicatoare.
Am început să cred că am reușit să-l lămuresc, deoarece mi-a dat asigurări că a înțeles și că poate face un efort să renunțe la obișnuințele lui. Eram mulțumit. Deodată, când ieșim din galeria luminată în bezna de afară, Navi începe să vorbească pe un ton autoritar:
– Direcție greșită! Fă imediat dreapta! Fă imediat dreapta!
În dreapta era o râpa, nici urmă de șosea. Drumul era înainte. Să facem dreapta era sinucidere.
– Fă imediat dreapta! Fă imediat dreapta!
Atunci, Bogdan nu mai poate și izbucneste:
– Dupa cine mă iau, după drum sau după navigație?!
Un pic de dreptate avea, dar de unde să știe Navi că francezii modificasera la un moment dat drumul? Iar eu habar nu aveam că o lua razna în tunele, deoarece nu mai avea conexiune la sateliți?
Eram pe autostradă în Italia, aproape de ieșirea care te duce la Veneția, acolo voiam să ajungem. Mulți, chiar foarte mulți șoferi făceau dreapta, era dealtfel și un indicator mare și foarte explicit acolo.
– Fraieri, mi-am zis, navigația ma duce pe un drum mai scurt și mai rapid!
Asta fiindcă Navi nu-mi spunea să ies, ci sa continui drumul.
Am mai ținut puțin direcția înainte, apoi, brusc, pe display, săgeata a început să se rotească dezorientată, iar vocea îmi tot zicea să ies de pe drum, că nu e bun. Și mi-a tot zis, mi-a tot zis, dar eu nu am avut pe unde să ies de pe autostradă mai bine de 20 de kilometri. Am reușit sa fac dreapta, am ajuns la o șosea, apoi am traversat chiar și un orășel. Evident, un mare ocol. Navigația între timp își revenise, totul era în regulă, mă dirija perfect. Cum puteam să mă consolez acum?
“Chiar dacă am ocolit, barem nu m-am dus prin aglomerație!”
În apropierea Vienei, pe autostradă. Trei automobile în coloană. Eram un grup de prieteni care mergeam la schi, eu fiind în prima masină. Toti aveau încredere în mine și mă urmau, deoarece mai făcusem drumul ăla. În plus, aveam navigație.
Deodată, sistemul îmi cere pe un ton imperativ să ies din autostradă. Pe display văd o sageată care se rotea încontinuu, iar vocea caldă, feminină, intrase în panică:
– Direcție greșită! La prima ieșire fă dreapta!
Și tot repeta asta la nesfârșit.
Ascultator, am ieșit. Ceilalți prieteni, cuminți, după mine. Drumul ne-a dus pe la aeroportul din Viena, am dat o raită prin fața lui. Eram trei mașini încolonate care dădeau turul de onoare la Flughafen Wien.
După un timp, cei din spate îmi fac semne din faruri. Primesc și telefon:
– Ești sigur că mergem pe unde trebuie?
– Firește, răspund, așa îmi spune navigația.
Cum era să greșească! Iar dacă totuși a greșit, de unde era să știe, ca între timp, de când apăruse ea pe lume, austriecii făcuseră o autostradă care să ocolească Viena?
Iar eu, cum să ma iau după semne? Doar aveam navigație…
M-am mai distrat cu ea, în mai multe rânduri. În orașe se descurcă minunat, în afara lor, unde s-au făcut modificări ale drumului, o ia razna.
Unul dintre protagoniștii întamplării de la Viena, Costin, de fiecare dată când ne întâlnim, zâmbește cu subînțeles și prima întrebare după obișnuitul “ce mai faci” este:
– …Ia zi, mai ai navigația aia…?
<script>
(function(i,s,o,g,r,a,m){i[‘GoogleAnalyticsObject’]=r;i[r]=i[r]||function(){
(i[r].q=i[r].q||[]).push(arguments)},i[r].l=1*new Date();a=s.createElement(o),
m=s.getElementsByTagName(o)[0];a.async=1;a.src=g;m.parentNode.insertBefore(a,m)
})(window,document,’script’,’https://www.google-analytics.com/analytics.js’,’ga’);
ga(‘create’, ‘UA-72205589-1’, ‘auto’);
ga(‘send’, ‘pageview’);
</script>
Recent Comments