Ne pregătim de nuntă

– Când auzi “Gong Xi” sau “Gambei” trebuie să dai tot paharul pe gât, altfel cel ce a dat “noroc” cu tine se simte ofensat, îmi zise tânărul chinez într-o engleză cu accent puternic, tot mai greu de înțeles la ora aceea, când îmi simțeam genunchii tot mai moi.

M-am uitat la cei pe care nu ar fi trebuit să-i ofensez și erau cam mulți… Toți țineau în mâini pahare cu “Baijiu”, cea mai tare băutură chinezească, are 60 de grade, iar ei o numesc din motive care îmi scapă “vin”. Se uitau la mine provocator, apoi unul dintre ei îmi zâmbi, ridică paharul și rostește tare:

– Gong Xi!

Dar să încep cu începutul.

Am fost de curând la nuntă în China. De fapt la două nunți. Cum am reușit? Vă povestesc (doar despre nuntă, celelalte impresii despre China vor apărea în alte postări).

Mirele, Mihai, român de-al nostru, locuiește de câțiva ani în Hong Kong. Un băiat plin de calități. Înalt, frumos și deștept, reușește fără efort să facă toate fetele să se îndrăgostească de el. Acolo a cunoscut-o pe Lucy, chinezoaica din Zhu Hai, cea mai frumoasă fată din Zona Mării Chinei de Sud, inclusiv provinciile Jiangxi și Hunan. Trebuie să mă credeți pe cuvânt, am văzut pe acolo destule fete ca să pot face comparații.

Doreau de mult să se căsătorească și, după trei ani de relație, s-au hotărât pentru octombrie 2015. Am primit invitația și simțindu-mă suficient de curajos să zbor 16 ore cu avionul, am ajuns la Hong Kong, având cu mine costumul de nuntă, diverse suveniruri românești, și firește, pe Laura.

Au fost vreo două zile de acomodare înainte de eveniment. În tot acest timp, am încercat, fără succes, să ne adaptăm la fusul orar de acolo – 5 ore diferență. A trebuit să ne și ocupăm de ceva înainte de eveniment. De găsit un plic roșu.

Cadourile de nuntă sunt ca la noi, constau în bani, care sunt puși obligatoriu într-un plic roșu. De ce roșu? Roșul și auriul sunt culorile preferate ale celor de-acolo: înseamnă fericire și noroc, sunt perfecte pentru orice sărbători (roșul e, însă interzis la înmormântări). Iar negrul e considerat (așa spunea și Renoir) regina culorilor, dar parcă nu e bine să-l porți la o nunta.

Cât despre bani, sumele sunt asemănătoare cu cele ce se dau la noi, doar că e bine să eviți cifra 4, dar e de bun augur să folosești cifra 8. “4” se aude în chineză asemănător cu “moarte”, deci nu e bun. Un cadou cu patru piese sau o sumă care începe cu “4” e ceva rău .“8”aduce noroc și prosperitate, cred că ați observat și pe la noi destui posesori de mașini care își pun numărul de înmatriculare “888”. E o treabă Feng Shui. Iar în China, prețurile la produsele mai scumpe se termina cu “88”, nu cu “99”, cum bine știți că e pe la noi. Chiar și banii dați la nuntă e în regulă să aibă opturi în coada.

Nu numai că am găsit ușor ce căutam, scăpând de un stres, dar am avut de ales dintre zeci de variante. Era o întreagă industrie legată de plicul roșu. Eram întru-totul pregătiți.

Nunta la Hong Kong

În ziua nunții a trebuit să ne trezim devreme. Adica la 6 dimineața – ora de acolo, 1 noaptea – ora României. Probabil că dormisem vreo doua-trei ore. A fost încă unul dintre acele momente când l-am binecuvântat pe Luigi Lavazza, care și-a dat seama încă din 1895 cât de mult o să-i ajute pe oamenii care dorm puțin și se trezesc obosiți. Așa că după mai multe cafele făcute la expresorul din cameră, am reușit să fiu funcțional, să mă bărbieresc fără incidente și să cobor la taxi.

Probabil vă nedumerește de ce trebuia să fiu matinal în ziua aceea. Nu, în China nu se fac nunțile în zori. Dar trebuia să participăm în cursul dimineții la un moment special și foarte frumos: Ceremonia ceaiului.

La acest eveniment participă doar rudele mirilor. Aceștia din urmă sunt îmbrăcați în haine tradiționale chinezești, bineînțeles culorile fiind roșu și auriu. Mihai arăta interesant îmbrăcat așa, totuși țoalele alea erau un pic cam mici pentru un european cu o înălțime de aproape un metru și nouăzeci.

Ceremonia ceaiului s-a petrecut tot la restaurantul unde urma să se desfășoare mai târziu petrecerea de nuntă. Rudele s-au așezat pe rând pe o canapea, iar cei doi miri, stând în genunchi în fața lor, le ofereau cu respect cești cu ceai. Ceaiul era băut, apoi tinerilor li se ofereau în dar plicurile roșii de care am vorbit, însoțite de urări tradiționale.

După acest moment, mirii s-au pregătit pentru cununia civilă și masa de la restaurant, schimbându-se în haine europene de nunta. Între timp, soseau invitații, prieteni și rude – chinezi din partea miresei, europeni din partea mirelui. Cei din urmă erau în bună parte români. În total să fi fost cam vreo 130 de oameni.

Nunta din Hong Kong a fost o combinație chinezo-americană.

Astfel, la ora 12, pe o pajiște din fața restaurantului, s-a desfășurat ceremonia civilă, asemănătoare cu ceea ce vedem în multe filme. Scaune pentru toată lumea, un podium cu o masă ce avea în spate o boltă de trandafiri, iar în fundal, vederea superbă asupra golfului Repulse Bay, cu stânci împădurite ieșind din mare. Și mai era și un soare puternic care ne făcea să ne simțim ca într-o saună în acel sfârșit de octombrie. Din loc în loc erau puse ventilatoare, un gest frumos din partea organizatorilor, dar ineficient pentru căldura umeda de acolo. Mai vedeai un colț verde, gândit ca un studio foto în aer liber, decorat cu fotografiile mirilor – acolo urmau să-și facă invitații poze cu aceștia. Fotografiile oficiale pentru nuntă se fac înaintea acesteia, tinerii se îmbracă în mire și mireasă și sunt duși de un pozar profesionist în diverse locuri cu încărcătură romantică, pentru a avea un peisaj frumos în fundal.

Mireasa a fost condusă până la podium, unde aștepta mirele, de către tatal ei. Erau urmați de doi copii, domnișorul și domnișoara de onoare. Baiatul era însărcinat să sune în urma lor dintr-un clopoțel și merită să precizez că, deși obiceiul e chinezesc, clopoțelul era românesc, unul artizanal din ceramică, luat de mine dintr-un magazin de suveniruri de pe Lipscani.

Mireasa a fost apoi preluată de mire. Ofițerul de stare civilă a ținut o alocuțiune, apoi mirii și martorii (și eu am fost martor!) au semnat Contractul de căsătorie, i-a declarat pe Lucy și Mihai soț și soție, i-a pus pe cei doi timizi să se sărute, apoi ne-a invitat pe toți cei de față la tort, șampanie și făcut poze. Tortul și șampania se oferă acolo înainte de masă, nu la final. S-a aruncat buchetul, în plus a aruncat și mirele un buchet – probabil că erau neliniștiți flăcăii că le trece timpul și nu se căsătoresc.

A urmat petrecerea de nuntă la restaurantul hotelului Repulse Bay. Elegant, amenajat în stil colonial, cu mese mari, rotunde. Pe ele găseai mărturii: cutii roșii de carton arătând ca un mic templu, traforate cu motive decorative tradiționale, cu o încuietoare în partea de sus în formă de fluture. Înăuntru găseai ceva care să te ajute să faci ceaiul: o căsuță minusculă de inox perforat cu cuvântul “Tea”, având atașat și un lănțișor metalic, apoi o tăviță minusculă tot de inox, bomboane de ciocolată și un cartonaș cu reliefuri frumoase pe care erau tipărite mulțumiri pentru prezența la nunta.

Multe băuturi de tot felul (dar nu chinezești), mai multe feluri de mâncare extrem de rafinate: somon scoțian afumat cu salată de fenicul și portocală, stropit cu vinegretă de șampanie, supă de nucă de cocos cu homar și linte, risotto cu scoici Saint-Jacques, barramundi (un pește) cu sos de curry malaiesian, vită la grătar cu legume făcute la wok, tartă de mango caramelizată, cu înghețată de nucă de cocos. Un meniu internațional cu multe influențe asiatice.

Și o orchestră care reușea să măcelărească unele dintre cele mai frumoase melodii scrise vreodata, dar asta nu e ceva ieșit din comun pe acolo, ba dimpotrivă, e tipic. Iar ce cântau era doar muzică de fundal, deoarece la nunțile chinezești nu se danseaza deloc. În schimb, mirele, mireasa și rudele apropiate țin discursuri.

Partea care însă m-a mirat acum vine. Petrecerea începuse pe la ora unu, la prânz, acum era aproape trei, iar lumea începuse să plece. Firește că m-am întrebat ce se întâmplă. La noi știți prea bine cât ține nunta, până și în Occident, unde sunt mai sobri, ține vreo șase ore. Întreb în jur și aflu că în China e ceva normal să dureze așa puțin. E o masă de fapt, oamenii vin, mănâncă, beau și pleacă. Nici să fi vrut nu mai puteai rămâne, chelnerii începeau să strângă.

Ce nu știam era că adevărata petrecere de abia urma să vină. Mirii ne-au invitat pe toți prietenii veniți de departe și a urmat o noapte nebună. Pe la ora șapte seara eram într-un separeu al unuia dintre cele mai luxoase restaurante din oraș, pe la zece eram la barul hotelului Marriott, la etajul 49, pe la două beam șampanie în cel mai tare club, iar zorile ne-au prins luând micul dejun la un local non-stop specializat în ochiuri și omlete.

Nunta din R.P. Chineză

Îmi luasem de la București viză pentru R.P. Chineză. În Hong Kong și Macao intri fără, dar în China îți trebuie. Sunteți curioși ce căutam acolo la încă o nuntă. De fapt era o nuntă bis. Se repeta nunta în orașul de unde provine Lucy pentru cei care nu putuseră ajunge la Hong Kong. Firește că am fost invitați și noi. A fost la câteva zile după prima, într-o vineri.

Zhu Hai e un oraș de pe coastă, la o ora cu feribotul de mers din Hong Kong. E chiar langă Macao, poți să vezi cazinourile cu arhitecturi ciudate peste gardul frontierei. Nu vă mirați, în interiorul Chinei există granițe și vize. Un chinez din R.P. Chineză are nevoie de viză pentru Hong Kong și Macao, de asemenea e nevoie de un permis special pentru Provincia Tibet. Și monedele sunt diferite: în China e yuanul, în Hong Kong dolarul local, iar în Macao e pataca.

Zhu Hai are aproape două milioane de locuitori, iar după standardele de acolo este un oraș mediu. Unele zone seamănă cu cartierele din București: blocuri înalte cu magazine la parter. Înalte înseamnă că pot ajunge chiar și la 40 de etaje. Și se construiește în continuare intens, era plin de șantiere.

Cam toate indicatoarele din oraș sunt în chineză, lucru destul de normal, deoarece nu prea sunt străini. Nu am întâlnit prin tot orașul decât o pereche rătăcită de americani. De aceea, în toate plimbările noastre pe acolo am fost priviți cu un interes nedisimulat.

Petrecerea de nuntă a avut loc seara, în restaurantul unui hotel mare și elegant. Cu o desfășurare tipic chinezească față de ce văzusem până atunci.

Astfel, în holul mare și somptuos, se făcea primirea invitaților. Când aceștia soseau, trebuiau să treacă mai întâi pe la masa specială, unde erau primiți de niște domnișoare de onoare: erau trecuți pe un tabel și lăsau plicul roșu, cadoul de nuntă. Urmau fotografiile cu cei doi miri. Aceștia așteaptau în tot timpul acesta în picioare, pregătiți pentru poze. Primirea oaspeților poate dura la fel de mult ca și petrecerea, care nu începe până nu se adună toți invitații.

A durat vreo două ore până a venit toată lumea și ne-am așezat și noi la masă. Din aceea chinezească, rotundă, cu o tăblie rotativă deasupra. Am stat împreună cu mirii și familia la masa de onoare – fiind străini, am fost tratați cu maximă ospitalitate.

Au participat vreo 60-70 de oameni, toți chinezi. Oameni care nu știau nicio limbă străină, cu excepția organizatorului, un tânăr chinez vorbitor de engleză, care a fost și translatorul nostru.

A început să sosească mâncarea. De data asta era chinezească. Nouă feluri, cât conține acolo un meniu elegant. Nu le mai știu pe toate, dar erau feluri cu carne, mai ales porc, apoi pește, fructe de mare, ba chiar și o legumă ca o tulpina amăruie cu frunze, făcută la abur (nu prea se omoara cu vegetalele). Mai era clasicul purceluș întreg la cuptor, la care carnea nu se mănâncă, doar șoricul crocant, caramelizat, tăiat în prealabil în pătrățele, având și un pic de grăsime, la el aveai și un sos închis la culoare și dulceag.

Roteai tăblia rotundă, îți puneai pește, mâncai, apoi venea pui cu alune, după aia îți puneai altceva și tot așa, puteai să mai revii la ce ți-a plăcut mai mult.

Bineînțeles că s-a mâncat cu bețele. Vesela era constituită dintr-o farfurie plată, care era de fapt pentru resturi și un bol mic, cât o ceșcuță de ceai din care mâncai tot ce era pe masă, și care nu se schimba – la ei nu contează dacă se amestecă un tip de mâncare cu altul.

Ca bautură aveam sucuri americane, vin franțuzesc (dar chinezii nu beau vin, așa că sticla pusă la bătaie a rămas plină) și ceva specialități de băuturi spirtoase chinezești prezentate pe masă în cutiile lor.

Nu am mai avut orchestră, iar muzica a constat într-o singură melodie pusă la nesfârșit în boxe: Marșul nuptial.

Discursuri? Firește. În China, mirii le mulțumesc părinților, dealtfel toată nunta este un omagiu adus acestora. Cel al mirelui a fost foarte apreciat, deoarece a fost în chineză. S-a ajutat el de niște fițuici și s-a descurcat până la urmă admirabil.

După asta, cei de la masa noastră am trecut pe la toți invitații și a trebuit să ciocnim. La fiecare dintre mesele vizitate se rosteau niște urări și mulțumiri, se striga: “Gong Xi !” (de fapt sună mai mult “Kun șî”) și se dădea paharul peste cap. Dintr-o înghițitură. De băutură ați aflat la începutul povestirii, era faimosul și diabolicul Baijiu, suficient de tare încât să simți că iei foc și te transformi într-un dragon. Cu Gung Xi îl feliciți pe cineva la o nuntă sau aniversare, în alte ocazii când se bea se folosește “Gambei” – Noroc.

După acest preriplu ne-am întors la masa noastră, unde au început curând să vină cei pe la care tocmai trecusem. Acum veniseră ei să ne felicite și să ciocnească cu noi. Deja mă luase un pic amețeala de la “vinul” chinezesc. Mi-am dat seama că nu mă salvează de la efectul năucitor al acestor “urări” decât mâncarea, ceva consistent, care să mai atenueze puterea alcoolului. Am ochit pe masă niște feluri cu carne de porc. A fost o idee bună, deoarece cei care veneau la noi la masă parcă erau tot mai mulți.

Veneau, ziceam și ei, și eu “Gong Xi!” Apoi dădeau paharul pe gât, în timp ce eu rămâneam cu el în aer. Ei se uitau cu reproș la mine, mă certau în chineză, apoi îmi făceau semn să-l beau. Iar eu, de jenă, îl beam.

Vă zic eu, șoricul ăla crocant cu grăsime m-a salvat în cele din urma.

După toată acea perindare de oameni, oaspeții au început să plece. Restaurantul se golea, totuși cei de la o masă nu păreau să se grăbească. Ne-au invitat să stăm cu ei.

– Gong Xi !

– Gong Xi !

Cu ajutorul translatorului am aflat mai multe despre cei de acolo. Erau toți doctori, foști colegi de facultate ai mamei miresei. Și nu orice doctori, erau niște figuri proeminente în oraș: unul era un eminent cardiolog, altul era profesor universitar și tot așa… Voiau să bea cu noi, ba m-am prins mai mult de-atât, era de fapt o confruntare între națiuni. Un român contra unui grup de chinezi. Voiau să mă amețeasca.

Unul dintre ei m-a certat, arătând spre paharul meu, care era unul mic pentru tărie, apoi spre paharul lui, care era de vin. Aici a intervenit traducătorul:

– Îți spune că la noi în țară vinul se bea din pahare de vin.

Eram năucit. “Vinul” lor era de fapt o licoare de 60 de grade, băută din pahare de vin. Noroc că m-a salvat tatăl miresei care i-o fi spus ca nu sunt capabil să mă înfrunt cu un chinez la băut “vin”. Dar nu s-au lăsat. În timp ce tot ciocneam și dădeam pe gât pahare, mă întreabă:

– La voi în țară băutura se bea în pahare mici sau mari?

Mie nu știu ce îmi vine și îi zic traducătorului să le spună că în România se bea din pahare mai mari decât în China. Atunci, mirele sare disperat:

– Nu tradu ce a zis! îi zice tânărului. Apoi, către mine: Nu-ți dai seama cât îi stârnești, nu-i știi pe chinezi, potolește-te!

Translatorul, la sfaturile lui Mihai, le explică faptul că în România se bea din pahare foarte mici.

Doctorii continuă cu o altă întrebare:

– Există în România vreo băutură mai tare decât cea chinezească?

Eu, natural, îi spun traducătorului să le spună că da. Mirele iar sare:

– Nu tradu asta!

Și iar mă avertizează:

– O să-i faci să bea cu tine până o să te facă knock-out, nu poți ține pasul cu ei.

Între timp îl simțeam pe translator din ton și gesturi cum le explica, așa, ca din partea mea, că nu există bautură atât de tare și de bărbătească cum e Baijiu.

Simțeam că vor într-un elan masculin naiv să demonstreze că tot ce pot ei, eu nu reușesc. Și că nu e băutură mai tare și mai grozavă ca aia a lor. Dar mai vedeam că erau și extrem de afectuoși, și doreau să fie cât mai ospitalieri. Între noi s-a născut o mare simpatie, iar la desparțire mi-au cerut cartea de vizită și m-au avertizat să nu îndrăznesc să trec prin Zhu Hai fără să-i caut. Lucru pe care o să-l și fac, doar să mai ajung pe acolo.

Firește că vinul chinezesc îmi cam venise de hac. Efortul serii a fost să nu las să se vadă și în felul ăsta să-mi fac țara de râs. Eu zic că am reușit.

Am ajuns la hotel, răpus de chinezi. Tot Mihai m-a salvat. Pe la miezul nopții mă sună:

– Hai să coborâm să mâncăm!

Așa că pe la unu noaptea mâncam șnițele și cârnați, și beam Cola la terasa restaurantului cu specific german “Paulaner”. Minunat, era exact ce-mi trebuia.

A doua zi ne revedem cu tatăl miresei. Acesta se simțea jenat față de mine. Îmi zice:

– Nu te supăra pe colegii soției. De fel sunt oameni cuminți, dar nu știu ce le-a venit aseară să se distreze ca în tinerețe. Te-au văzut pe tine și au vrut să se distreze. Sper să nu fii supărat pe ei și să rămâi cu o impresie proasta.

L-am liniștit. Nici vorbă să mă supere. M-am amuzat și am petrecut un timp plăcut cu acești bravi chinezi. Mi-au plăcut, acum am prieteni acolo unde nu aș fi crezut: în Zhu Hai, R.P. Chineză! Doar că, atunci când mai ajung pe acolo trebuie să nu mă duc cu mâna goala: m-am gândit să le fac cunoștință cu palinca de Cluj.