Eram cu câțiva ani în urmă la Munchen, unde urma să petrec trei zile. Un oraș minunat pentru plimbare, shopping și muzee. Mă refer la muzeele de artă, nu neapărat la muzeul BMW: Alte Pinakothek, Neue Pinakothek, Pinakothek der Moderne și mai sunt și altele.

Ca atracții ale orașului mai sunt berăriile. Dar eu nu beau bere de mai bine de două decenii. Așadar nu sunt potrivit pentru Oktoberfest, aș fi singurul care nu sărbătorește cum se cuvine. Nu am intrat nici măcar în celebra berărie unde Hitler, după ce a dat pe gât o halbă de bere, a proclamat începutul Revoluției naziste.
Gastronomia locală înseamnă cârnații vânduți pe stradă – dar nu mi s-au părut cine știe ce (nici chiar cârnatul alb, bavarez) – iar în restaurante – carnea de porc, eventual combinată cu varză murată la cuptor. Așa că nici mâncarea nu-mi părea atrăgătoare.
În prima noastră zi acolo, a trebuit să găsim un local în care să ne petrecem seara, dar nu ne simțeam compatibili cu unul tradițional nemțesc. Am început să mă gândesc ce aș prefera. Iar gândurile mergeau într-o singură direcție: ne trebuia un local italienesc, unde să mâncăm ceva ușor și rafinat, și să ne simțim în largul nostru între latini. Drept pentru care am început să cer Universului să fie generos, după cum am văzut în filmul The Secret, unde niște înțelepți din SUA îți țin predici motivaționale și îți spun că în viață poți primi orice îți dorești.
Poate, totuși, aveau dreptate, deoarece nu am fost dezamăgiți: Universul ne-a dat cu prisosință ceea ce i-am cerut. Au urmat trei seri excelente la Pizzeria Da Tonino, de pe Augustenstrasse.
Localul inspira ceva cald, ne-a plăcut din prima. “Stăpânul casei” – Nino, era un tip pe la 30 de ani, chel, cam în genul lui Ramazotti, purtând niște cămași impecabile din acelea cu gulere înalte. Nino era născut la Munchen, părinții săi deschiseseră aici localul, după ce emigraseră din sudul Peninsulei. Am cunoscut-o și pe mama lui, a stat într-o seară să vadă că totul este în regulă, doar era o afacere de familie. În plus, la italieni, relațiile mamă-fiu sunt foarte strânse.
Acolo se primeau și comenzi, așa că din când în când Nino își punea casca, se suia pe scuter și se ducea să livreze pizza. Avea două ajutoare, erau tot italieni: un pizzaiolo la bucătărie și un ospătar pe care îl poreclise Lodovico, după numele celebrului rege al Bavariei, Ludwig al II-lea – cel care era un pic cam nebun și a ridicat castelul Neuschweinstein, falimentând regatul.
“Lodovico” era un tip pe la 40 de de ani, extrem de blând și serviabil, mic și plinuț, cu o față rotundă, purtând ce-i drept o bărbuță în genul regelui Bavariei, și echipat cu un tricou și niște pantaloni de trening. Părea mai degrabă să semene cu Sancho Panza. Lui Nino îi plăcea mereu să glumească pe seama lui, iar acesta protesta:
– Nu mai îmi zice Lodovico, nu semăn deloc cu el!
Nino era un om extrem de cald și în același timp amuzant, și părea să iubească pe toată lumea. Că să arate asta, avea obiceiul să te îmbrațișeze cu putere. Uneori te avertiza: “un abraccio!” și te lua în brațe.
În prima seară – mâncarea bună, vinul bun, am și primit “din partea casei” primele cireșe din anul ăla (era în luna mai). Preferaserăm altceva, în afară de pizza, aveau o ofertă scrisă cu creta pe o tablă: platou rece cu carpaccio și paste.
Am decis să revenim.
Am trecut și a doua zi pe acolo, la 10 dimineața, pentru o cafea cum numai italienii știu să facă și la preț de Italia (scor 1 la 3 pentru Germania). Iar seara am fost înapoi. Același meniu scris cu creta pe tablă.
– Nino, dă-ne altceva decât am mâncat aseară, i-am zis acestuia.
S-a uitat la mine, fără să zică un timp ceva, apoi mi-a răspuns:
– Nicio problemă, va fi o surpriză din partea mea.
Nu am știut că-l provocasem. S-a dus la bucătărie și-a pus șorțul, și s-a pus personal pe treabă. Când s-a întors ne-a uimit cu ce gătise: un platou cu tot felul de “verdure” italienești griliate și scoici Saint Jacques, apoi ravioli, și un piept de curcan cum nu am mai mâncat vreodată (și acum stau să mă întreb cum l-o fi făcut, păcat că nu l-am întrebat). Știa să gătească așa cum numai italienii știu.
Era un întreg ritual atunci când servea vinul. Aducea trei pahare, desfăcea sticla, turna puțin vin într-unul și-l rotea cu grijă pe orizontală. Conținutul îl vărsa apoi în al doilea pahar și continua în același mod. Al treilea pahar era ca să colecteze acel rest de vin și nu-l mai lăsa la masă.
– De ce faci asta, la ce ajută? l-am întrebat.
Mi-a întins un pahar clătit și unul neclătit:
– Miroase!
Într-adevăr, diferența era foarte mare: unul mirosea a chimicale din detergent, celălalt a vin.
După asta, îmi dădea să gust vinul și lăsa sticla și cele două pahare pe masă. La restaurant, italienii nu îți toarnă în pahar niciodată, se consideră că e treaba și plăcerea oaspetelui.
A doua zi, iar cafea, apoi a urmat o a treia seara, ultima pentru noi în Munchen și care s-a transformat într-o petrecere.
Avea de ce să iasă așa: era sâmbătă, iar noi aveam și o onomastică, fiind ziua Sfinților Constantin și Elena. Iar prietena mea insista că o data în an, pe 21 mai, pe ea o cheamă Elena – ăsta este al doilea prenume.
Nici nu mai țin minte ce am mâncat, știu însă că era ca de obicei, foarte bun. Dar surpriza serii a fost nu doar să regăsim un Nino foarte simpatic și prietenos, ci unul absolut dezinhibat, efervescent, lăsând la o parte orice distanță, tratându-și oaspeții ca pe niște prieteni, îmbrățișându-i pe toți și făcându-le cinste. Era “Nino unchained”.
La un moment dat, i-a spus lui Lodovico să umple paharele cu Amaro Ramazotti, apoi le-a împărțit la toate mesele, cu avertizarea:
– Atenzione, questo e un medicinale italiano! (Atenție, ăsta e un medicament italienesc!)
Și ne-a pus pe toți să bem, zicându-ne că e sănătos și este din partea casei. Iar de-a lungul serii a tot recidivat. La un moment dat am ieșit cu el la o țigară și am stat de vorbă. Când i-am zis că la noi în țară e sărbătoare și avem o sărbătorită (italienii nu au onomastici), mi-a zis:
– Perfect, facem și aici sărbătoare. Nu cred că mai am vreo livrare, pot să beau și eu cu voi un Ramazotti.
Oricum, sărbătoarea începuse deja, se vedea clar că avea chef să se distreze, acum apăruse și un excelent pretext.
Am intrat, apoi el a pus scrumiere pe mese și ne-a zis:
– Puteți fuma, oficial a trecut ora închiderii, acum e petrecere privată!
Așa că toată lumea de acolo bea, fuma, asculta muzică italiana și se lăsa îmbrățișată din când în când de Nino. La un moment dat, acesta se așează la noi la masă și scoate o fotografie.
– Questo e mio tesoro (Asta e comoara mea), ne zice el.
Ne-am uitat la poză: un băiat de vreo 8 ani, cu aspect foarte italienesc, cam așa trebuie să fi arătat Al Pacino copil.
– E cel mai bun băiat din lume, nu mai e niciunul ca el, ne-a explicat. E cel mai silitor la școală, e mândria mea. Și vă zic și o poveste despre el. Am trecut amândoi pe la McDonalds să luăm ceva de mâncare, apoi ne-am dus acasă. De abia atunci mi-am dat seama că din neatenție, uitasem să-mi iau și mie un hamburger, îi luasem doar lui. Când a văzut asta, știți ce a făcut băiatul meu?
Și Nino s-a uitat întrebător la noi, lăsând un suspans. Apoi a continuat, emoționat:
– A rupt hamburgerul lui în două, mi-a întins jumate și mi-a zis că nu se poate ca el să mănânce, iar eu să rămân flămând.
Noi l-am felicitat că are așa un copil cu inimă bună, spre marea lui bucurie. A mai tot stat la masă cu noi, uitându-se la fotografie și povestindu-ne de baiat. Apoi, dintr-o dată, a văzut că avem paharele goale și a strigat spre chelner:
– Lodovico, lumea are nevoie de tratament medical, umple din nou pahare pentru toata lumea!
Iar acesta, cu voce plângăcioasă:
– Nino, nu mai îmi zice Lodovico, cum poți să-mi zici că semăn cu el, ăla a murit înecat!
A fost un argument care l-a lăsat fără replică chiar și pe Nino, care și-a reluat campania medicală, mergând cu tava pe la mese:
– Ramazotti, un medicinale italiano!
Și ne-a adus la toți de băut.
Între timp, i-am zis și lui Lodovico să stea cu noi la masă. La început s-a eschivat, fiind mai timid, apoi și-a umplut un pahar, așezându-se lângă noi. Ni s-a alăturat și bucătarul, care a fost tot timpul tăcut și zâmbitor.
Am vorbit tot felul de lucruri, după care l-am întrebat pe Lodovico cum a ajuns la Munchen.
– Greu, ne-a răspuns el. Întâi am ajuns în altă parte, din greșeală.
– Cum așa?
– Părinții mei au copilărit cu părinții lui Nino, în satul nostru din sudul Italiei. De aceea am fost chemat aici, să-l ajut, ca om de încredere. Așa că mi-am luat bilete de tren pentru Monaco, dar am ajuns din greșeală pe Coasta de Azur.
– În italiană la Munchen se zice tot Monaco?
– Da, le deosebim deoarece unul este “Monaco di Francia”, celălalt “Monaco di Baviera”(Monaco de Bavaria). Așa că dintr-o eroare m-am dus la francezi și l-am sunat pe Nino să-i spun că sunt în gară. Până la urmă și nu o să mai povestesc cum a reacționat Nino când a înțeles ce s-a întâmplat, am reușit să ajung unde trebuie. Îmi place să lucrez aici, dar nu știu să vorbesc germana, nu știu nici engleza, așa că nu înțeleg întotdeauna ce îmi spun clienții. Vă dați seama că, dacă nu e Nino pe aici să-mi traducă, nu știu de multe ori ce să le răspund și nici ce să le aduc.
– Ne-a gătit ceva foarte bun ieri, îi zic.
– Știe, ce e al lui e al lui, se pricepe la gătit. Un om talentat. Dar problema mea este că-i place să mă supere tot timpul, eu îl iau în serios mereu și el de fapt glumește. E un om foarte bun, dar are un temperament prea italian. În Germania lumea cel mult își strânge mâna, dar el își îmbrățișează cu putere clienții, fiind foarte afectuos, însă ei rămân mirați și nu înțeleg ce se întâmplă, deoarece nu sunt obișnuiți cu astfel de lucruri. Dar cum vă ziceam, e un om foarte bun. În ultimul timp s-a cam schimbat, asta din cauză că e foarte supărat.
Și Lodovico se uită spre bar, să vadă dacă Nino aude ce ne povestește, dar acesta își făcea de lucru cu muzica și tocmai mai pregătise o serie de “medicinale italiano”.
– E tare supărat. V-a arătat și vouă poze cu băiatul? Da? Din păcate e în divorț, s-a despărțit de câtăva vreme de soție, iar copilul a rămas la ea. Nu vrea el să arate, dar e foarte afectat, ține mult la amândoi. Îi este dor de copil, acum îl vede prea puțin. Așa că nu vă supărați pe el dacă o să vă îmbrațișeze mai mult decât obișnuia și o să vă dea de băut toată seara.