Eram la Florența, tocmai intrasem într-o cafenea. Am cerut “un cafe”, termen care acolo e sinonim cu un espresso scurt. Am baut-o “al banco”, adică pe tejgheaua barului, așa cum procedeaza dealtfel toți italienii. Cafeaua se bea repede, cât e caldă, în picioare. Sa nu mai pomenesc faptul că, daca dacă te așezi la masă, totul costă dublu, așa e pe acolo, cu două categorii de preț.
Localul era destul de gol, fiind pe la ora prânzului. Deodată observ cum intră un bătrânel cu aspect excentric, care se postează chiar lângă mine, apoi cere o cafea și începe să discute cu baiatul și cu fata care-l serveau.
Încerc să-l ignor, dar nu prea reușesc. Cam la șaptezeci de ani, avea părul rar și lins pe spate, vopsit în negru, cu o mustăcioară subțire, cănită și ea. Era îmbrăcat bizar: purta un “capotto” (pardesiu) ciudat, arătând chiar a capot, ne-masculin, de un verde strident, cu aspect ponosit. Avea o înfățișare hilară și mă întrebam dacă nu e cumva fugit de pe undeva. Îmi imaginam că-i vreun moș nebun care rătăcește de colo-colo, iar cei din local o să încerce să scape de el.
Nu, nici vorbă, cei doi barmani vorbesc cu el, ba mai mult, o fac cu foarte mult respect. Și din discuția pe care o poartă la un metru de mine, aflu că ei îl chemaseră acolo, ca să-i ceară o favoare.
– Don Luigi, e o fată bună, merită să-i dați o șansă și s-o angajați. Garantăm noi pentru ea. Dumneavoastră sunteți un om așa generos, merită să vă gândiți și la cei care trebuie ajutați.
Eu îmi priveam fix cafeaua din ceașcă, nemaiînțelegând nimic, iar în timpul ăsta, Don Luigi, bătrânelul, dădea asigurări că o să se gândească și o să ia o decizie. Firește ca o să țină cont de rugămințile lor, dar trebuie să chibzuiască bine lucrurile.
Dintre toate gândurile care îmi zburau până atunci prin cap, mai rămăsese doar unul: “Doamne, ăsta nu e vreun homeless diliu, ci un om important!”
În aceeași seară, cred, am văzut în vitrina unui magazin cu marci de lux acel “capotto” verde. Costa opt mii de euro. Aveau și o variantă de un portocaliu strident.
Când am fost la nuntă, în orașul Zhu Hai din China, am stat la o masă mare, rotundă, alături de un domn chinez și de soția sa. Îl remarcasem de când sosise: nu era îmbrăcat prea elegant, mai avea și un handicap: șchiopăta de un picior. Acolo bărbații vin pe la nunți îmbrăcați în cămașă cu mânecă scurtă, nu la costum. Iar cămașa ăstuia părea cea mai modestă din toată adunarea. M-a surprins că l-au așezat la masa principală, dar am crezut ca este vreo rudă pe care nu o știu.
Chinezul de care zic a fost cel mai draguț om cu noi, toată seara. Când vedea că farfuriuțele noastre s-au golit, le umplea la loc, având grijă să ne ofere câte un fel nou, să nu ratăm ceva. Eram uimit de dexteritatea cu care lua cu bețișoarele, de undeva de pe la centrul mesei, câte o bucată de carne sau altă mâncare și ne-o servea nouă. Nu scăpa nimic, chiar dacă erau unele lucruri mai alunecoase, era ca o macara mânuită impecabil. Ne mai turna și în pahare, să nu stea niciodată goale.
Impresionați, i-am mulțumit foarte mult la final pentru ca a avut grijă de noi.
După nuntă, când stăteam la un local cu mirele și mireasa, aceasta mă întreabă:
– Ți-a plăcut de domnul Liu, de la masa voastra?
– Firește că ne-a plăcut, a avut grijă să avem permanent farfuriile și paharele pline. E rudă cu voi? am întrebat-o.
– Nu, nu e. A fost invitat la masa noastră din respect, deoarece e un om important.
– Cum așa?
– E om de afaceri, e extrem de bogat, fiind multimilionar.
– Dar nu pare. La noi, un astfel de om și-ar fi afișat vizibil prosperitatea: haine scumpe, ceas și mai știu eu ce…
– Nu e cazul lui, nu vrea să facă paradă de bogația lui, vrea să fie un om obișnuit în societate. În plus, aici e mai bine să fii prudent, mai ales dacă ai copii: pot fi răpiți pentru răscumpărare.
O să închei tot la Florența. Eram la plimbare cu o fată, treceam pe lângă terasa unei cafenele când ea îmi arată din ochi ceva:
– Știi cine e tipul de la masa aia?
Mă uit, dar nu văd nimic deosebit.
– Care tip?
– Ăla în alb, care stă cu două cucoane.
Mă uit din nou, ochesc un nene negricios, în blugi și tricou, cu aspect de lăutar bătrân.
– Nu știu, lucrează la noi la hotel?
– E Roberto Cavalli, fraiere!
<script>
(function(i,s,o,g,r,a,m){i[‘GoogleAnalyticsObject’]=r;i[r]=i[r]||function(){
(i[r].q=i[r].q||[]).push(arguments)},i[r].l=1*new Date();a=s.createElement(o),
m=s.getElementsByTagName(o)[0];a.async=1;a.src=g;m.parentNode.insertBefore(a,m)
})(window,document,’script’,’https://www.google-analytics.com/analytics.js’,’ga’);
ga(‘create’, ‘UA-72205589-1’, ‘auto’);
ga(‘send’, ‘pageview’);
</script>
Recent Comments