Acum cațiva ani, într-o după-amiază însorită de februarie, stăteam la o coada imensă, la intrarea în Museul Uffizi din Florența. Stăteam afară, o mulțime de iubitori de artă, încadrați în spațiul dintre peretele clădirii și barele de fier ce ne separau de “oamenii liberi “. Coada era lunga, cam de 200 de metri, ajungând până aproape de râul Arno. Eu, fiind înalt, reușeam să văd în depărtare intrarea mult râvnită, pe unde oamenii de ordine lăsau din când în când un mic grup să intre. Dar părea să mai avem destul de așteptat până acolo.
Înghesuiți, înaintând încet, deja începuserăm să ne știm între noi. Cei mai mulți erau italieni care avuseseră în acea duminică aceeași idee ca și noi, și anume să vizităm cea mai mare și mai importantă pinacotecă din Italia. Mai erau și asiatici hotărâți și disciplinați (mai nou chinezii îi surclasează ca număr pe japonezi în marile orașe turistice), dar și două tinere americance care stăteau lângă mine, îmbrăcate excentric și foarte zgomotoase. Aproape atingându-mă, mai era un italian între două vârste, cu pălărie și bărbuță, ce reușise să deschidă în acea aglomerație ziarul Coriere della Sera, din care nu și-a mai ridicat deloc privirea tot timpul petrecut acolo.
Și, firește, noi, eu și Laura, doi timizi dominați de pălăvrăgeală din jurul nostru, întrebându-ne dacă fusese o idee bună să depunem atâta efort ca să intrăm într-un muzeu pe care îl mai văzuserăm de câteva ori. Stăteam lângă bara metalică ce ne separa de lumea exterioară vorbind puțin și atunci în șoaptă. Priveam la trecătorii ce străbăteau zona, la desenatorii care îți făceau portretul sau îți puteau oferi acuarele cu peisaje, sau la statuile vivante înfățișate de personaje înfofolite într-un cearșaf și cu fața vopsită în alb, care, din când în când, se mișcau și speriau copiii.
Dintr-odată, din toată forfota aia se detașeaza o “zingara “, o țigancă din aceea cu fuste multe, găsești destule prin Italia, firește că toate sunt importate din România.
Fac o mențiune. Voi folosi termenii, aici și în altă parte, termenii de țigan sau țigancă, cu referire strictă doar la un anumit tip de personaje ce fac parte din etnia romilor. Nu doresc să ofensez pe nimeni, să nu se înțeleagă greșit.
Să continui. Văd cum țiganca se plimba fără succes printre turiști, cu un pahar de plastic în mână. Apoi se uită la mulțimea de oameni de la coada noastră și atunci pare să renunțe brusc la a mai aborda oamenii care se plimbau liniștiți, realizează dintr-odată că are de-a face cu o mare oportunitate – mulți potențiali sponsori care nu au cum să scape de cererile ei, și se îndreaptă spre noi. Eu, văzând mișcarea ei, devin neliniștit și încep să mă gândesc repede cum fac să nu am de-a face cu ea, fiind în mod evident sătul de tipul ăsta de cerșetorie. Îmi vine ideea, care mi s-a părut pe loc genială, de a mă sprijini de bara de fier, stând cu spatele la lumea exterioara (de unde mă așteptam la un posibil atac). “Înghețat”, speram să treacă pericolul. Dar Laura îmi zice încet: “Vine spre noi”. Se pare că cerșetoarea, din toată coada aia, mă alesese pe mine. Eu eram alesul. Era exact genul de moment când te întrebi în zadar: … de ce eu ?
Timpul s-a scurs cu repeziciune până am auzit în spatele meu un “text” rostit într-o italiană stâlcită, dar cu accentul inconfundabil:
– Signore, sono povera, ho tre bambini piccoli, dammi soldi.
În tot acest timp eu stateam nemișcat. Știți voi, acea strategie clasică ce pare să funcționeze, zic unii, când te întâlnești cu ursul. Aici nu funcționa. Țiganca continua, tot mai agresiv:
– Signore, ho fame, vorrei cinque soldi, ho bambini, sono malata.
Cei de la coadă deveniseră neliniștiți. Cele două americance nu mai turuiau, asiaticii aruncau niște priviri furișe, iar italianul cu ziarul începuse, ca unul obișnuit deja cu astfel de fenomene, să zâmbească. Eu, crispat, mă uitam la Laura, dar privirea ei ușor disperată îmi spunea că nu am șanse să scap. “Inamicul” nu se dădea bătut.
Cerșetoarea și-a continuat tirul:
– Sono povera, sono da Romania.
Când am auzit pronuntat numele țării mele, m-am decis să reacționez, renunțând la tactica de până atunci. Barem să nu mai pronunțe cuvântul România. Ma întorc spre ea și îi zic:
– No soldi, vai via! No money! Andare al lavoro!
Se uită tiganca la mine, mă studiază cu atenție, după care îmi zice cu năduf:
– Taci mă din gură, că tu ești român de-al meu!
Iată-mă și deconspirat. Mai încerc să-i zic ceva, dar mă afund și mai rău, deoarece nu găsesc ceva mai bun de comunicat decât un îndemn pe care îl folosim doar la noi în țară, când ne stresează cerșetorii. Și chiar dacă o spun în italiană, nu mai am nicio șansă:
– Andare al lavoro, non stare con la mano tesa!
– Mă, tu ești rumân, fugi de-aici, nu mă păcălești! îmi răspunde ea, privindu-mă ca pe un infractor prins în flagrant.
În tot timpul ăsta, lumea de la coadă tăcuse, doar italianul cu pălărie râdea pe înfundate, fără să ridice privirea din ziar, evident, era singurul care înțelesese cu adevărat ce se întampla.
Nu mai aveam ce face, trebuia să o dau pe românește. Doream, firește, doar să scap de ea. Așa că iau un aer complice, de om înțelegător, chiar preocupat de problemele ei și îi zic într-o română mai vulgară, ca să mă fac mai ușor înțeles:
– Măi femeie, pă noi ne-ai găsit să ne ceri bani? Noi suntem cu banii numărați pe-aci, numa’ noi știm cum ne descurcăm de greu. Tre’ să te orientezi la alții, du-te să ceri la hamericani, du-te să ceri la engleji, du-te să ceri la japoneji, la nemți, ăștia are bani, nu noi, românii.
În timpul discursului meu, în liniștea aia, simțeam cum Corriere della Sera vibra puternic, semn că omul cu pălărie și bărbuța încă râdea pe mutește.
Mă așteptam să scap. Aștept, și aștept, dar țiganca nu se mișca de acolo. Se mai și uita urât la mine, iar după câteva secunde izbucnește:
– Nu ți-i rușine, dacă esti român dă ce n-ai zâs din prima, stăteai și tăceai, și m-ai făcut să p’erd timpu’ cu tine, că-n timpu’ ăsta puteam să câștig o grămadă de bani!
Recent Comments