Santa Croce Beach

Ce poți vedea în marea piață din fața bisericii Santa Croce din Florența într-o zi fierbinte de vara? Poți vedea tinere americance albe și grăsulii. Nimic special până acum. O să ne lămurim mai încolo ce fac ele. Până atunci, ar trebui mai întai să descriu ce semnifică acel loc pentru cultura italiană.

Santa Croce, cea mai mare biserică franciscană din lume, este unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult ale Italiei, având o istorie aparte. Povestea sa începe prin anii 1226-1228, când un grup de fideli ai Sfântului Francisc de Assisi (care și el vizitase Florența în anul 1211), au înființat o mănăstire. În locul capelei ridicată de ei inițial, s-a înălțat actuala biserică, construcția începând în anul 1294, posibil în urma proiectului lui Arnolfo di Cambio. În zilele noastre, Santa Croce nu mai funcționează ca mănăstire.

Este una dintre cele mai bogate, în istorie și în artă, biserici florentine. Înăuntru se află fresce realizate de pictori din trecento cum ar fi Agnolo Gaddi sau Taddeo Gaddi și, mai ales, pictura lui Giotto din capelele Bardi și Peruzzi, realizate între anii  1320-1325. Ilustrează în prima din ele istoria Sfântului Francisc, în cea de-a doua, a Sfântului Ioan Evanghelistul și a Sfântului Ioan Botezatorul. După cum bine știm, Giotto a avut un rol covârșitor asupra artei din epoca sa, deoarece s-a despărțit de influențele bizantine sau gotice ale artiștilor vremii. A revoluționat pictura timpurilor sale, prefigurând Renașterea.

Dar cine erau Bardi și Peruzzi?

Pe vremea aceea, oamenii de seamă plăteau pictura unor capele din marile biserici, acestea deveneau spații sacre aparținând familiei lor, purtându-le dealtfel numele. Astfel, comercianții și bancherii Peruzzi erau unii dintre cei mai bogați oameni ai Europei acelui timp, finanțând regi și papi. La fel și cei din familia de bancheri Bardi. Merită menționat că unul din aceștia și anume Simoni di Bardi, s-a casătorit cu Beatrice Portinari, acea Beatrice care l-a inspirat pe Dante Alighieri în Divina Commedia. Banca lor avea zeci de filiale în toata Europa, ba chiar și în nordul Africii. La oficiul din Napoli a lucrat tatăl lui Bocaccio. Ambele familii și Peruzzi, și Bardi, au dat faliment în anul 1343, datorită faptului că regele Eduard al III-lea al Angliei nu le-a mai înapoiat un împrumut substanțial. Au reușit cu greu să se redreseze, dar și-au restrâns afacerile, pierzându-și mult din puterea financiară și politică pe care o avuseseră. Între timp, alții deveneau tot mai bogați și mai puternici: Medici. Bardi s-au înrudit cu aceștia prin Contessina de’ Bardi, care a devenit soția lui Cosimo cel Bătrân în anul 1416, ea fiind bunica celebrului Lorenzo Magnificul.

În aceeași biserică mai poți admira basorelieful de marmură reprezentând Bunavestire – capodopera lui Donatello și tot acolo se află și mormintele lui Michelangelo, Vasari, Galileo Galilei, Ghiberi, Machiavelli, Gioachino Rosssini, ca să-i pomenesc doar pe cei mai cunoscuți. Există și cenotaful lui Dante, dealtfel în fața bisericii se află monumentul ce-l înfățișează. Toate acestea, deoarece pe la sfârșitul secolului 19, florentinii au dus tratative cu orașul Ravenna, încercând să recupereze de acolo trupul marelui poet pentru a-l înmormânta în Santa Croce, totul era pregătit. Dar nu au avut succes, astfel încât, Dante a rămas în continuare în exil, departe de orașul de care îi era atât de dor.

În interiorul mănăstirii se mai află Capela Pazzi, ridicată de marele arhitect Felippe Brunelleschi (cel care a fost autorul cupolei domului) și decorată, printre alții, de Donatello și Luca della Robbia. Pazzi, care au dat numele capelei, erau tot o familie de bancheri florentini. Ei au organizat în 1477-78 Conspiratia Pazzi, care urmărea alungarea familiei Medici de la conducerea orașului. Nu au reușit și au fost pedepsiți cu brutalitate.

Tot în cadrul mănăstirii tranformată în muzeu, mai poți admira crucifixul lui Cimabue, poți vedea rasa și brâul pe care le purta Sfântul Francisc, ca și nenumărate alte opere de artă. Mai există, surprinzător și o școală de pielărie, care are și un magazin ce își vinde (foarte scump) produsele de o înaltă calitate: geci, poșete, curele, portofele.

Să ne întoarcem la fete. Ce fac ele acolo? Stau întinse la plajă. În plin centru orașului. Pe pietrele ce pavează marele platou din fața acestei biserici, cu niște prosoape aruncate pe jos, ca la Miami Beach. Dezinvolte, îmbrăcate sumar, cu tricouri decupate deasupra buricului ce le țin loc de sutiene, cu pantaloni (foarte) scurți și în șlapi, își etalează cu nonșalanță trupurile masive, stând pe spate, picior peste picior. Se simt confortabil oriunde și oricând. Lumea le ocolește, încercând să le ignore. Vorbesc zgomotos, beau sucuri, iar câte una citește și o revistă, să-i treacă timpul mai plăcut. Atât de mari și de albe, par balene fericite ce au eșuat pe un țărm.

Dealtfel toate americancele tinere sunt dezinhibate vestimentar, fiind într-un total contrast cu italiencele atât de sobru îmbrăcate, dar și cu celelalte turiste. Sunt lipsite de complexe, dar și de simt estetic, umblând aproape despuiate, deși cele mai multe sunt foarte plinuțe. Au invariabil probleme când vor să viziteze mănăstiri sau să intre la Vatican din cauza ținutei prea sumare.

Seara, în Florența începe pentru ele cu adevărat distracția. Colindă împreună cu băieții pe la barurile din oraș, hălăduie pe străzi, cântând sau țipând, cărându-și sticlele cu băutură după ei. Au devenit o problemă socială, ziarele locale descriind cu oroare acest vacarm bahic ce tulbură în fiecare noapte atmosfera orașului. Unii sunt englezi, dar cei mai mulți – tineri americani ce profită de faptul că în Europa pot consuma alcool în mod legal de la vârsta de 18 ani, nu de la 21, ca la ei.

Legat de asta, un prieten care a stat ceva vreme în SUA mi-a povestit ceva interesant. Era la casă la supermarket și își luase niște sticle cu bere. Casiera, care nu era majoră, nu i-a scanat băutura, deoarece nu avea voie să o atingă. A trebuit să o cheme pe șefa ei pentru asta. Așa funcționează legea acolo.

La Paris nu au frișcă

Turiștii americani încearcă să se simtă în largul lor într-o Europa care îi stingherește și pe care nu o înteleg prea mult. Sunt speriați că dau de “altă cultură”, cum zic ei.

Înainte de a ajunge eu la Paris, am căutat pe Internet diverse ponturi: ce să vizitezi și ce să nu vizitezi. Găsesc și ce căutam, dar dau și de alt fel de sfaturi: ce să faci și ce să nu faci la Paris, era un forum pentru americani, care după cum știm, sunt fascinați de acest oraș. Voi sintetiza sfaturile pe care și le dădeau unii altora, astfel încât vă veți lămuri care este în mod normal comportamentul tipic al acestor turiști:

– Aveți grijă, zicea unul, dacă vreți să întrebați un om pe stradă unde se află punctul turistic pe care îl căutați, e bine să-l salutați mai întâi cu “Bonjour”, apoi să-l rugați să vă ajute. Dacă îi adresați direct întrebarea, s-ar putea să nu vrea să vă îndrume.

– Nu intrați în restaurante cu pantaloni scurți și adidași albi, nu veți fi bine primiți. Acolo, oamenii te judecă după cum ești îmbrăcat.

– Dacă ceri o Cola sau un ceai rece, nu o să-ți aducă în pahar gheață, trebuie să o ceri tu.

– Cafeaua nu numai ca nu e gratis, e chiar scumpă, de fapt plătești locul la masă.

– Aveți grijă, spune o doamnă, drumurile sunt pavate cu piatră, nu asfaltate, fiți atente să nu vă suciți vreo gleznă. Numai franțuzoaicele sunt capabile să meargă pe acolo.

– Nu vorbiți tare în restaurante, lor nu le place.

– La cafea, când ceri și frișcă, primești de fapt lapte.

– Parisul dă dependență și vei dori să te întorci de câte ori îți vei permite. După ce te întorci acasă, vei avea parte de o perioadă de depresie.

– Am stat 10 minute la coadă la McDonalds să-mi iau o cafea Grande și mi-au zis că nu mai au. Cafeaua francezilor e prea tare, nu mai plec la Paris fără plicuțele de cafea instant de la Starbucks.

– Nu te aștepta ca ospătarul să-ți aducă la sfârșit nota de plată, trebuie să o ceri tu.

– Am cerut o pizza la local, am mâncat jumătate și i-am cerut chelnerului să-mi împacheteze jumătatea rămasă. Rezultatul a fost că s-a uitat ciudat la mine ca și cum aș fi vrut ceva bizar, a spus tot felul de lucruri în franceză, până la urmă mi-a adus pizza rămasă împachetată într-o folie.

– Nu trebuie să vă mirați dacă acolo chelnerii sunt mai rezervați, e normal în cultura lor. Nu trebuie să credeți că are ceva cu voi sau că e foarte supărat. La noi, chelnerița e prietenoasă și spune de obicei: ”Bună, mă numesc Amber și eu vă voi servi. Ce mai faceți azi, copii? Îmi place pulovărul tău. Deci, ce va aduc, dragii mei?”

– Aveți grijă să spuneți “Bonjour” și când intrați într-un magazin sau sunteți la un ghișeu, zice altul. Se pare că Revoluția (de la 1789) a însemnat mult pentru ei, de aceea vor să se simtă egali cu tine, nu servitorii tăi. Am văzut cu ochii mei la metrou, cum la ghișeul de la Informații, funcționarul a închis geamul și l-a ignorat total pe turistul care țipa tot mai tare în engleză.

Din nou în Italia

Americanii au o problemă de adaptare. Ei dau de o “altă cultură” care ignoră că America este etalonul lumii civilizate și ar trebui să fie un model pentru toți. Ceilalți ar fi bine să se adapteze la ei.

Eram, cu ani în urmă, la un restaurant din Roma. La masa vecină erau trei doamne, turiste din SUA. Le vine comanda, ceruseră niște Cotoletta alla milanese. Adica niște șnițel vienez – italienii spun ca ei l-au inventat, iar austriecii le-au furat rețeta. Una dintre doamne se uita în farfurie, apoi indignată i se adresează chelnerului:

– Unde e sosul?

– Ce sos? se miră el.

– Maioneză, ketchup sau vreun altfel de sos!

– Nu are nevoie, e foarte bun așa.

Americanca răbufni:

– La noi, nu se servește carne fără să primești separat și sosuri.

Era rândul ospătarului să-și piardă răbdarea:

– La noi nu e nevoie. Știm să gătim.

Să nu ne mirăm că tot ei umplu McDonalds-urile de pe-acolo.

Mai au un obicei în Italia: să ceară ketchup la pizza. Asta pentru italieni este maximă insultă. Acum chiar i-ai scos din sărite. Perfecțiunea culinară nu are nevoie de sosuri.

Familie onorabilă de americani la terasa unei cafenele în Piazza Reppublica din Florența. În pofida obiceiului meu de a bea o cafea rapid la bar, aici am preferat să profit de o zi superbă de mai și să o lungesc cu o Macedonia (salată de fructe) și un capuccino. I-am admirat de la distanță vreo ora și jumătate, cât am stat pe acolo. Erau un el și o ea, pe la vreo 30 de ani și părinții unuia dintre ei. Făceau ce făceam și eu: se bucurau de peisaj și de cafea. Dar, în plus față de mine, s-au filmat tot timpul. Non stop, nu au ratat nimic. Întâi au lăsat camera pe masa de serviciu a chelnerului, până când acesta, deranjat că nu poate umbla acolo să mai scoată meniuri și tacâmuri, i-a rugat să-și ia jucaria. Nu s-au lăsat. Au pus camera pe masă cu un șervet sub ea și au continuat să se filmeze. Când am plecat de acolo, beculețul roșu era în continuare aprins. Iar mie un singur gând nu-mi dădea pace: cine va viziona la ei acasă producția respectivă, cine va fi victima așezată pe canapeaua din sufragerie care va trebui timp de două ore să-i vadă pe cei patru cum beau la nesfârșit o cafea și sporovaie?

Zona gării centrale din Florența. Eram disperat, pierdeam avionul. Așteptam un taxi, eram al doilea la coadă, stând între barele metalice ale stației, în fața mea fiind o tânără americancă. Eram cu bagajele lângă mine, reușisem să vin până acolo cu un autobuz (primul pe ziua aceea), dar la aeroport nu mai mă descurcam să ajung. Străzile erau pustii. De unde era eu să știu că în Italia, chiar și în a doua zi de Paște nu merge nimic? Totul închis, fără autobuze, fără taxiuri. Astfel încât o rog pe americancă să mă lase să iau eu acel prim taxi pe care îl vedeam apropiindu-se de noi. I-am spus ca risc să ratez avionul, în scurt timp trebuia să fiu la check-in. S-a uitat la mine mustrându-mă din priviri. Între timp, mașina se apropia. Mă miorlăi din nou, la care ea îmi răspunde, înainte de a se urca în taxi:

– Ar trebui să învățați și voi ce înseamnă civilizația! Merită să știi că acela care e primul la coadă, ia taxiul.

Am rămas mut.

Sunteți curioși să știți ce am făcut mai departe?

După vreun sfert de ora am văzut un alt taxi cum oprește pe un lateral al gării să lase pe cineva. Am zburat până acolo, fugit e prea puțin zis și l-am rugat să mă ducă la aeroport. Mi-a zis că are comandă. Atunci mi-am scos din buzunare toți banii pe care-i mai aveam: erau vreo 45 de euro (cursa făcea în mod normal cam o treime din ei) și i-am zis să nu pornească aparatul, și să ia toți banii ăia. A acceptat și astfel am reușit să ajung la aeroport. Acolo, surpriză: plecarea avionului a fost amânată cu mai bine de o oră, deoarece nu se adunaseră pasagerii. Doar era a doua zi de Paște în Italia, cu ce erau bieții oameni să ajungă?

La Vatican, acum cațiva ani. Mă aflam pe traseul turistic ce străbate Citta del Vaticano, iar acum făceam o pauză în marea curte interioară, acolo unde e monumentul cu globul de bronz. Stăteam pe o bancă, iar nu departe, se afla un grup de turiști americani ce-și ascultau ghidul, care le spunea istoria Capelei Sixtine. Încercam să nu-i aud, dar la un moment dat tot am prins punctul culminant al “filmului”. Era o poveste pe înțelesul lor:

– …Rafael și Bramante erau niște oameni foarte răi. Erau dușmanii lui Michelangelo, care era un om bun și talentat. Dar ei au devenit tot mai invidioși după ce au văzut ce frumos picta Michelangelo, de aceea s-au dus la Papă, ca să-i lase pe ei să picteze tavanul Capelei Sixtine. Când a auzit Papa ce vor, le-a strigat: “Hellooo!”

Iar povestitoarea și-a ridicat mâinile, mișcând ritmic din arătător și degetul mijlociu, știți voi, semnul lor pentru ghilimele.

“- Hellooo! I-am dat lucrarea lui Michelangelo, cărați-vă rapid de aici!”